joi, 30 iulie 2009

Cum am fost azi cu tramvaiul

Mi-am lăsat şi eu azi ca tot omul maşina la revizie. Revizie importantă, kilometri mulţi, n-aveam ce face, a trebuit, am făcut-o. Am lăsat maşina de dimineaţă la prima oră în service, ducându-mă la muncă urmând ca seara, înainte de închidere, să mi-o iau (maşina).

Ca atare, am lăsat maşina în service, "la revedere" "la revedere" "o zi bună" "asemenea", şi uită-te de pe trotuar încotro. Chiar? Încotro? Îmi bătea vântul din spate, m-a îmbrăţişat tandru o pungă rătăcită de Cora (la 1 leu), dacă n-ar fi fost caniculă să mor de nu m-aş fi simţit ca fetiţa cu chibrituri. Singur, într-un mediu ostil, fără protecţia divină a maşinii, acea extensie indispensabilă a fiinţei mele, fără de care m-am simţit gol puşcă.

Speriat de camioane brutale, de claxoane în viteză, praf în gură şi pietricele în ochelari, am încercat să mă dezmeticesc şi să mă îndrept către undeva. Adrenalină, frate: încotro s-o apuc? Cum ajung eu la servici? Care e la mama dracu' şi eu în afară de traseele cu maşina habar n-am cum ce şi pe unde să o iau. M-am cules repede, şi mi-am făcut traseul mintal: autobuzul 368 chiar de acolo de la capăt pentru 5 staţii, tramvaiul 41 până la capăt (vreo 25 de minute), după care un alt autobuz pentru 2 staţii măreţe. Wow, am gândit. O adevărată aventură. Parcă plecam în excursie.

Primul şoc a fost când a trebuit să cumpăr biletele: 6 bilete, 7 lei 80. Cââât? Da, frate, 78 de mii. Păi nu mă costă omleta la micul dejun cât dau pe un drum-întors la servici. Şi ziceam că e lux cu maşina.. Care, mă, că te costă mai mult să mergi cu compatrioţii, la grămadă.

Am luat primul autobuz, a venit repede, frumos, curat, aer condiţionat.. Da, man, AER CONDIŢIONAT!! Frăţioare, de când n-am mai mers eu cu RATB-ul. Nu mi-am dat seama că s-au îmbunătăţit condiţiile atât de mult. Zic, hai că e uşor, o să fie parfum.

Şi parfum a fost. În tramvai singurul parfum pe care l-am mirosit a fost al meu. Ce am mirosit de la ceilalţi era halenă şi transpiraţie. Omule, ţi se întoarce stomacul pe dos. Şi la prima vedere, nu pare. Te uiţi aşa printre călători, nu par morţi. Şi totuşi căldura îi împute. Noroc că am găsit un loc lângă geam, un gemuleţ mic-mic-mic crăpat 3 centimetri. Atât se deschide din construcţie. Dacă tramvaiul ar fi fost făcut pe timpul celui de-al doilea război mondial, aş fi zis că scopul lui era gazarea. Dar părea nou. Nu totuşi atât de nou încât să aibe aer condiţionat. Am halit rapid o pastilă de gumă, din aia tare, ca să-mi amorţească pentru câteva minute nasul.

Hai că măcar nu era aglomerat. Se stătea în picioare, ce-i drept, dar nu era aglomeraţia aia să te înghesuie şi să te strivească.

..până la prima staţie. Acolo au năvălit suficienţi oameni de pe peron încât ce am zis mai devreme s-a întâmplat. Unde au avut loc sutele alea de oameni pe peron, nu-mi dau seama. Cum au încăput toţi în tramvai în timp record, iar nu pot realiza. Parcă atunci când s-au deschis uşile vidul i-a aspirat pe toţi deodată sus în tramvai. Cred că cei care voiseră să coboare nu mai apucaseră. În câteva secunde eram flancat de două .. doamne .. corpolente. Extrem .. de corpolente. Cu parfum subtil de ciorbă şi leuştean.

Jilave, cu rochiile prinse între fese, arătându-le lasciv formele generoase, gâfâind fierbinte şi legănându-se ca găinile să-şi facă culcuş. Vroiam să le zic, nu vă aranjaţi prea bine că o să cobor...

Cea din spate deja îmi pusese două ţâţe enorme pe spate. Fierbinţi, transpirate, mişcate ritmic de respiraţia agitată de luptele duse la urcare. Şi statul în picioare e o artă, trebuie să ştii să-ţi alegi locul potrivit ca să nu fii afectat prea tare de înghesuială. Burta nu i-o simţeam, că ţâţele erau prea mari.

Cea din faţă se întorsese cu spatele la mine. Greşeală fatală. Dânsa avea fundul atât de mare că spatele ei - norocul meu - nu era lipit de mine. Aşa puteam şi eu să respir cumva şi să mă las câte puţin în faţă ca să mai dezlipesc cămaşa udă de pe spate.

Şi dă-i în faţă să mă răcoresc la spate, dă-i la loc în spate să pot să respir. Orgie. Deci dacă s-ar fi uitat careva din afară, ar fi zis că fac sex cu amândouă. Visul meu de-o viaţă, să fiu posedat de două planturoase în loc public. Chiar mă gândeam dacă ele realizează ceva din toate astea, când, s-au deschis iar uşile şi s-a urcat atât de multă lume încât mi s-a oprit răsuflarea. Cred că sardinele în conserve stau mult mai lejer şi respiră aer mult mai curat.

Mi-am amintit pe loc testul acela vechi de inteligenţă, în care tu eşti şoferul unui autobuz şi ai 10 pasageri, la prima staţie coboară 5 urcă 3, la următoarea coboară 1 urcă 4, coboară 9 urcă 3, coboară 2 urcă 7, câţi ani are şoferul. La mine în tramvai era: nu coboară nimeni urcă 200, nu coboară nimeni mai urcă 100, nu coboară nimeni mai urcă 300, câte staţii îţi poţi ţine respiraţia de cele două tone kilo-forţă de pe plămâni.

Noroc că nu departe, la câţiva centimetri de mine, un tânăr asculta la două bobiţe din alea de căşti Metallica. M-am uitat, invers nu şi le pusese, cu bureţii în afară. Erau bine. Dar atât de tare se auzeau, încât parcă aveam eu căştile în urechi. Ce-o fi fost în urechile bietului băiat? Încercam să-mi imaginez urechile pline de ceara lichefiată de căldură făcând valuri în ritmul muzicii.

Victorie! La un moment dat s-a aerisit tramvaiul. Coborâse lume! Acum spaţiul dintre 2 oameni care stăteau în picioare era de un om! Adică unul în picioare, unul coborât din tramvai, unul în picioare, unul coborât din tramvai.

Coborâseră şi voluptoasele partenerele mele de sex virtual tramvaic, lăsându-mă neterminat. Şi nici nu mai aveam mult, 2 maxim 3 staţii şi terminam şi eu.. Bugger.

Încercam să adulmec nişte aer proaspăt încins de afară pe crăpătura de gemuleţ, zicându-mi că a fost chiar foarte interesant.. mă gândeam că uite bre ce chestie n-am văzut cerşetori. Asta mai lipsea, să intre o putoare din aia de îţi lăcrimează ochii şi îţi pârjoleşte părul din nas.

..când a apărut EL, Copilul. Cântând frumos, cu voce tremurândă, nişte versuri sensibile, făcând tot tramvaiul cap-coadă dintr-o singură staţie. That was fast.. Cu picioarele negre, goale, fără maieu, cu părul răvăşit artistic şi privirea vioaie. Frumos.

..până la staţia următoare când a urcat El, Orbul. Cu ochii jucând în cap, cu clipiri dese, condus de un baston alb care îl dirija EXACT pe mijlocul culoarului, fără a-l abate un centimetru de la traseul drept. Dacă mă puneai pe mine fără să fiu băut să merg cu ochii închişi pe mijlocul tramvaiului, nu cred că mergeam aşa de bine. M-a frapat în schimb că a reuşit să facă 2 ture de bazin într-o singură staţie. Copilul făcănd într-o staţie doar un dus.

Pe de altă parte, mă gândeam eu, cum fac frate ăştia, sunt vorbiţi? de se urcă unul după altul în aceeaşi staţie? Unul coboară, celălalt urcă. Totuşi nu cred că sunt vorbiţi, pentru că cel de-al doilea nu mai strânge acelaşi bănet ca primul. Toată lumea dă la primul, mai ales că e copil, dar la al doilea deja şi-a dat măruntul, nu mai are de dat. În fine, problema lor.

M-am bucurat că cei doi nu mirosiseră. Prea tare. Am supravieţuit! Mai aveam 4-5 staţii şi eram salvat! Deja se aerisise, se mai şi golise tramvaiul, eram chiar încântat. Ce tot zice lumea că e aşa naşpa cu tramvaiul?

Ei.. e. Chiar când îmi venise optimismul, a urcat un sat întreg de cetăţeni de etnie rromă. Cred că plecaseră cu toţii din sat şi veniseră la Bucale să se dea cu tramvaiul. Trebuie să fi fost ziua lor liberă, că erau veseli şi zglobii. Cu mic, cu mare, de la bebluş cu suzetă infectă în gură şi până la înţeleptul satului cu pălărie neagră, cu femei, cu bărbaţi, toţi jegoşi, puţind, şi cu picioarele goale negre nu de la piele, ci de la mizerie. Toţi, absolut toţi, cu hainele rupte şi găurite.

Am remarcat că nu erau zgomotoşi. De obicei, vacarmul lor binecunoscut acoperă şi huruitul trenului. Dar acum.. linişte.. wow.. Spărgeau seminţe cu o rapiditate de concurs. Cranc cranc ptiu, cranc cranc ptiu, care copil cum deschidea gura să zică ceva, mă-sa îi îndesa o sămânţă şi cranc cranc ptiu, toată lumea linişte pentru o staţie, până li s-au terminat pungile de seminţe.

Atunci a început iureşul. Au început să se răspândească prin tot tramvaiul, vorbind fiecare cu fiecare, cel din spate cu cel din faţă, pe diagonală şi verticală.

Brusc, m-am trezit cu un puradel mic şi chelios între picioare. Era locul bun, la geam, în faţa unui scaun care era ocupat de o doamnă curată. S-a aşezat băietul frumos pe bara de lângă scaun, sprijinit cu umărul de curata doamnă, cu picioruşele alea drăgălaşe şi negre pe pantofii mei, scuipând seminţele pe pantalonii mei. Dă-i încolo de pantaloni că se scutură, dar mi-era de pantofi că dacă trag picioarele îmi lasă tălpile alea jegoase urme ca frânele anvelopelor pe şosea.

Noroc cu încă un copilaş drăgălaş care l-a atacat pe ăsta al meu, i-a vârât pumnul în gură şi i-a smuls seminţele gata decojite ca să le mănânce. Ăsta micu' al meu s-a ridicat şi a sărit pe frate-su să-i care pumni, moment prielnic pentru mine şi doamna care stătea pe scaun să evadăm. Când am făcut stânga-mprejur, o mătuşă de-a lu' ăla micu', că avea faţă de mătuşă, se ţinea de 2 bare de sus, răscrăcărată, cu părul de la subraţ fluturând în briza tramvaiului cu miasme divine: "Ahaaa v-am prins vrăjitoarelor". "Pardon", "pardon, mă scuzaţi vă rog", "îmi cer scuze că trebuie să cobor" şi s-a înduplecat. În momentul ăla au mai profitat încă vreo trei compatrioţi de-ai mei şi au ţâşnit pe lângă noi ca gândacii înnebuniţi noaptea în bucătărie când aprinzi lumina.

Nu era momentul să cobor, aşa că m-am deplasat două uşi mai în spate, unde duhoarea nu ajunsese complet. Mi-am tras sufletul, sprijinindu-mă pe o bară de sus. Soioasă. Când a pornit tramvaiul mi-a alunecat mâna şi nu era transpirată. Frate, cum poate o bară de sus să devină atât de uleioasă? S-a ieftinit Floriolul, dar nici într-atâta încât să dai pe bare prin tramvaie cu el. M-am simţit ca în tinereţe, când ne dădeam cu pastă de dinţi pe clanţe. Să mă şterg pe pantaloni? Aveam scuipat cu coji. Pe cămaşă nu se putea, că era abea de dimineaţă şi mai aveam multe ore până să ajung acasă. F*cking sh*t.

Capătul. În sfârşit! Am coborât mai mult dintr-un salt, îmi venea să sărut pământul pe care călcam. Dar am fost eu călcat în picioare, lovit de foştii mei colegi de suferinţă, buimaci şi căpiaţi. Solidaritatea s-a terminat pe ultima treaptă a tramvaiului.

---

Am tras adânc aer în piept. Peronul s-a golit. Am rămas în picioare, singur, până şi tramvaiul a plecat. Singur, într-un mediu ostil, fără protecţia divină a maşinii, acea extensie indispensabilă a fiinţei mele, fără de care m-am simţit gol puşcă. Mă gândeam la sutele de oameni cu care am călătorit. Ei or face zilnic acest drum? Zilnic or fi aceleaşi păţanii? Sau doar astăzi a fost o mare conspiraţie, pusă în scenă special pentru mine ca să mă înfricoşeze?

Nu crede in miracole. Bazeaza-te pe ele.
Digital Elf loves ya all

Related Posts :



2 comentarii:

  1. Anonim

    zilnic se intampla aceleasi lucruri in mijloacele de transport in comun; nesimtirea e la ea acasa; propun ca in pretul biletului sa intre si un sapun..

  2. brightie

    io propun mai bine un parfumel d-ala petit.
    ca daca nu le dai si apa, 'jaba sapunul :)))

Trimiteți un comentariu

Exprimă-te cu încredere. S-ar putea oricum să nu citească nimeni :D